Poetul ştia că este urmărit. Locuia împreună cu Aurel Covaci, cel mai bun prieten al său, care se oferise să împartă cu el un apartament modest. Din luna noiembrie a anului 1956, Labiş rămăsese fără bani. Nici măcar pentru mâncare nu mai avea, iar lemnele din casă se împuţinau pe zi ce trecea.

Cu câteva zile înainte de deces, Labiş a fost invitat să sărbătorească căsătoria a doi colegi. Nu a fost o nuntă în adevăratul sens al cuvântului. Mirii au organizat o întâlnire restrânsă cu câţiva prieteni într-un apartament. S-a băut şi s-a mâncat până aproape spre dimineaţă, după cum relatează unii martori ai evenimentului. Probabil că Bachus e cel care l-a făcut pe Labiş la un moment dat să se ridice în picioare şi să recite poezii şi să intoneze cântece patriotice care i-au făcut pe unii să-l acuze că este regalist. Prin urmare, peste două zile a fost chemat la Comitetul Central de Pavel Ţugui pentru a da explicaţii în legătură cu "atitudinea pe care a avut-o la acea întâlnire". Prietenii spun că din acel moment Labiş s-a schimbat. Era frământat, preocupat, încruntat şi scrâşnea din dinţi ori de câte ori era întrebat ce s-a întâmplat. Unora nu le spunea nimic. Altora le menţiona doar în treacăt că ceva nu este în regulă, dar că se va rezolva. La 6 decembrie, când s-a întâlnit cu mai mulţi prieteni, majoritatea relatează acelaşi lucru: era schimbat, alb la faţă, preocupat şi foarte puţin comunicativ. Între timp fusese eliminat chiar şi de pe o listă a scriitorilor care trebuia să scrie poezii pentru copii pentru o revistă, pe motiv "că e ceva în neregulă cu Labiş şi trebuie scos de pe listă". Cu o seară înainte de tragicul accident, Labiş s-a întâlnit cu mai mulţi prieteni la "Casa Scriitorilor". Mihai Stoian, un alt bun prieten, l-a găsit atunci "iremediabil trist, dezorientat doar pentru naivi şi superficiali, căci ştia cu precizie ce poate, ce vrea, ce-l împiedică şi, mai ales, ce l-ar putea împiedica, în perspectivă". La acea întâlnire explicase că va pleca a doua zi pe seară, la Brăila, luase banii de deplasare de la una din redacţiile la care colabora. Trebuia să se întâlnească acolo cu un prieten. Dar nu a mai plecat, iar apropiaţii, care-l ştiau plecat la Brăila, au aflat peste 24 de ore cu stupoare că, în loc ca Nicolae să fie pe baltă, zăcea ca o legumă pe un pat de spital.

Un bileţel scris de el în spital  este descoperit la Arhive de cercetătorul Marin Radu Mocanu şi publicat în cartea "Literatura română şi cenzura comunistă": "Domnilor, să nu credeţi că a fost un accident, să nu credeţi că am fost beat. Nici una, nici alta. M-am plictisit! De fapt, n-ar trebui să mint tocmai acum. Nu mai am ce căuta printre voi.

Pe nimeni n-am iubit, dar n-am urât pe nimeni. Am fost destul de nepăsător ca să nu mai vin totuşi la întâlnirile viitoare. La spiritism să nu mă chemaţi. Nu vin. N.L.".