"Posteritatea lui Labiş nu e o problemă de familie, cu parastas şi lumânări. Justa memorie ce trebuie să i se facă autorului «Luptei cu inerţia» sunt încă pietre mari pe urmele generaţiei Labiş. (...) Din ce în ce mai greu ne e a ne opune mistificării istoriei noastre din jurul vieţii şi operei lui Nicolae Labiş. Au apărut diversiuni de tot felul, cu chip de amintiri duioase şi memorii odios romanţate. Spre a ieşi din generalităţi, voi puncta câteva mărturii, adică probe de la faţa locului:

Unu - La Şcoala de Literatură, în perioada când îl prigoneau să-l excludă din Uniunea Tineretului Muncitoresc, eram martorii unei regii de apărare pe care târziu am decriptat-o: din două-n două săptămâni se stabilea un ciclu de întâlniri cu preşedintele de onoare al Uniunii Scriitorilor, Mihail Sadoveanu. Intra în Sala Mare, însoţit de catedra de estetică şi de directorii Şcolii de Literatură. Ca un zeu era! Se uita peste noi şi-ntreba: «Labiş i-aişi?». Labiş se ridica, se uita maestrul la el, se reaşeza. Atâta tot. Timp de un an. Târziu, l-am întrebat pe directorul Alexandru Hoajă ce rost avea scena aceea. Mi s-a răspuns: «Împreună cu Mihai Beniuc şi maestrul Sadoveanu, am stabilit împrejurarea ca răspuns la presiunile ce veneau din partea raionului Stalin, UTM: «Tot nu l-aţi dat afară pe ăla?». «Nu putem, vine săptămâna viitoare maestrul Sadoveanu şi întreabă de el». A fost o stratagemă de părinţi. Astăzi, cercurile securist-belicoase ale garnizoanelor literare lansează tot felul de calomnii pe seama lui Mihai Beniuc, insinuând laş, mizerabil, cum că moartea lui Labiş ţine de invidiile de breaslă.

Doi - Eram la Beijing şi întâmpinam ca ataşat cultural pe doamna Margareta Labiş, sora poetului. I-am mărturisit într-o zi, în cel mai mare hotel din oraş, o anume întâmplare: eram în Sala Mică a Palatului, când Ceauşescu a spus: «În ceea ce-i priveşte pe scriitori, să nu se mai repete ceea ce s-a întâmplat cu Labiş».

Trei - Cimitirul Bellu. După aşezarea colegului nostru în pământ, aruncasem bulgărele de ţărână - un ritual păgân - şi mă pregăteam să ies din acel cimitir. Am fost întrerupt de un străin în civil. M-a bătut pe umăr să-mi spună: «Dacă nu murea ăsta, dracu' vă lua pe toţi». Adică toată generaţia «adevărului integral», şi mai apoi a «luptei cu inerţia» trebuia toată lichidată. Ins cu ins. (...) Iată o mărturie pe care nu mi-am putut-o şterge din memorie; nici timpul, nici manevrele Securităţii nu mi-au putut-o radia, cu intimidări şi insinuări." (...)

"Nu suntem «generaţia expirată», suntem mai degrabă «generaţia suspectată», de la Nicolae Labiş până la Lucian Raicu, Radu Cosaşu... iar de mine, Ion Gheorghe, ce să mai zic? Nu m-au putut ucide prin Virgil Trofin, nu m-au putut ucide prin acuza pe care mi-a înscenat-o George Macovescu! Şi astăzi se ţin în continuare de mine" (...)

"Domnilor, pe bulevardul cel mare al Capitalei se află o clădire vrăjmaşă nouă. Este Cercul Militar, fostă Casă a Armatei. În strada mare - o vitrină de Bibliotecă Naţională Militară... adică, specializată în maculatură militară. În vitrină - o carte odioasă: «Şcoala de Literatură - un experiment eşuat», de un ins, Bâlbâie. Ăsta era numele lui... asta era vocaţia lui... «Bâlbâie»... prin urmare nici azi, nici ieri, nici încă multă vreme de aici încolo Labiş cu ai lui nu au fost, nu sunt şi nu vor fi iertaţi pentru «lupta cu inerţia», pentru «adevărul integral»."

"Ce au ofiţerii, ce au cadrele cu epoleţi împotriva generaţiei Labiş? (...) Nu ne lasă ofiţerimea până nu ne curăţă pe toţi cei care au cunoscut bine cazul şi fenomenul Labiş! Noi avem opere, ei au doar ură şi lucrare ticăloasă. Mai ticăloasă decât toate este însă mistificarea, minciuna prost adusă din condei, prin care năimiţii şi «bâlbâiţii» cercurilor militare încearcă să şteargă din memoria generaţiilor opera noastră.  De aceea afirm: Cazul Labiş este istoria românilor în mod sigur, tainele ei sunt închise în arhivele fostei Securităţi, în depozitele noilor servicii de informaţii care ne supraveghează până la ultimul om ce l-a cunoscut cu adevărat pe Labiş.

În loc de final, am să relatez mărturia lui A.I. Zăinescu, ceva poet-redactor pe la Luceafărul şi fost activist UTM şi apoi consilier la Cotroceniul lui Iliescu. Mi-a mărturisit într-o vizită ce mi-a făcut-o următoarele: pe când Iliescu era prim-secretar al UTM, s-a purtat acest dialog: «Tovarăşe Iliescu, ce facem cu dosarul Labiş?» «Daţi-l la topit, ardeţi-l, este o ruşine». Acum vreo doi ani, înainte de a muri, Zăinescu se mustra cu mare părere de rău că n-a păstrat acel dosar şi că l-a dat la topit, împlinind porunca şefului. (...) «Adevărul integral» stă în arhivele Securităţii. Pe mulţi au să v-apuce frigurile la gândul că acele caziere pot să fie scoase la lumină şi pot, mai cu seamă, să reaşeze ierarhiile literare, ierarhii care sunt false şi care astăzi ţin de balonul lansat pe cerul Europei de Securitate".