În seara zilei de 9 decembrie poetul s-a întâlnit la Capşa, printre alţii, cu dansatoarea Maria Polevoi, de la Ansamblul "Ciocârlia" al Ministerului de Interne. S-a băut ţuică, până la ora închiderii, apoi grupul s-a mutat la Restaurantul Victoria, unde s-a mai băut ceva. De-acolo ar fi plecat pe la casele lor, Labiş îndreptându-se spre staţia ITB din faţa Spitalului Colţea, căci pe-atunci tramvaiele circulau pe bulevard. Scriitoarea Mioara Cremene susţine că, de fapt, el era însoţit de o anume Zizi Munteanu, plecată ulterior în străinătate, şi de Maria Polevoi, la care voia să înnopteze. După accident, rusoaica l-a însoţit pe nefericitul poet la camera de gardă a Spitalului Colţea, din apropiere, apoi la Spitalul de urgenţă. Zilele următoare s-a îmbolnăvit şi nu s-a mai dus la serviciu, profund impresionată de drama petrecută sub ochii ei. Aşa cum îşi va aminti prin 1986 fosta sa colegă Em.B., Maria Polevoi îşi reproşa faptul că l-a chemat pe poet la ea acasă în noaptea aceea şi că, astfel, l-a îndreptat către "ceasul rău", mai ales că îl lăsase singur pe refugiu: "A vrut să ia tramvaiul din mers. O vitejie de băietan în faţa unei femei care i-a dat atenţie, l-a considerat bărbat". În mod ciudat, misterioasa dansatoare de la Ministerul de Interne s-a sinucis la 20 iulie 1978, luând o mare doză de somnifere. A fost incinerată în mare grabă.

"Stimate Domnule,
În cartea «...Urmele poetului Labiş» vă exprimaţi regretul că nu ştiţi mai mult despre seara, orele dinaintea accidentului.

În zilele de după «9 spre 10 decembrie» am fost acasă la Maria Polevoi care, profund impresionată de drama petrecută sub ochii ei, s-a îmbolnăvit şi câtăva vreme nu şi-a mai părăsit locuinţa decât pentru a merge - în calitate de martor - să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de autorităţi. Cele povestite mie atunci, şi numai atunci cu amănunte, a dorit să le uite şi a evitat să le mai spună altcuiva. Ştiţi cum a cunoscut pe Nicolae Labiş. În prima parte a serii Poetul a şezut pe un scaun în faţa Mariei, apoi ea l-a chemat şi a mai stat lângă ea. Îi făcea impresia unui copil mare, ciudat, ironic. A recitat la insistenţele companionilor şi mai mult pentru a «scăpa de gura lor», dar apoi a făcut-o cu căldură, bucuros că este ascultat cu înţelegere. S-a amuzat întrebând-o pe Meri dacă «mai văzuse de aproape, în carne şi oase, un scriitor, un poet şi dacă da... sigur era mult mai bărân ca mine!». Meri l-a întrebat cum se face că este singur. Ei i se părea neobişnuit ca un tânăr atât de «fermecător» să fie, mai ales să bea, singur. «Nu sunt singur, sunt cu...» şi a arătat sticla sa. Mariei i s-a părut că bravează. Apoi ea i-a spus că este balerină şi i-a povestit câte ceva de dincolo de scena dansatorilor. Era o foarte bună povestitoare. (...) Ei doi, femeia şi scriitorul, au vorbit tot timpul pe un ton confidenţial. Ceilalţi au început să facă glume la adresa lor, lucru care l-a făcut pe Nicolae Labiş să se simtă stingher şi să refuze «un pahar de împăcare». În acest context, Maria Polevoi l-a invitat pe Poet la ea acasă. Pentru a nu mai da loc atâtor comentarii urmau să plece fiecare separat şi să se întâlnească abia în staţia de tramvai. Ceilalţi vroiau să continue seara în alt local, de aceea Maria s-a văzut nevoită să-i urmeze, nu ştia cât ar fi fost de aşteptat în staţie. Nici Labiş nu părea a fi dornic să părăsească vesela societate («parcă nu ştia ce să facă, să mă urmeze, să mai rămână... dar tot timpul avea aerul că joacă o festă celor prezenţi»). Au plecat la «Victoria». Maria a fost convinsă că... «Băiatul s-a ameţit abia când a ieşit afară în frig». În noul local, Nicolae Labiş s-a deplasat cu paharul în mână, dar de băut nu a mai băut. Cei de la masă - companionii de la Capşa - şi spuseseră că nu-i mai dau să bea pentru a nu se ameţi mai tare. Şi aşa toată lumea «părea că are harţag». Trecând peste orice prudenţă, Maria s-a dus la Labiş («care era la o masă vecină, în picioare») şi i-a spus că ei pleacă. La uşă Poetul s-a alăturat grupului.

Drumul parcurs şi atitudinea «femeii» şi a scriitorului în staţie, pe refugiu, trebuia să lase impresia că cei doi aveau, întâmplător acelaşi drum, că între ei nu există nici o înţelgere.

Maria Polevoi nu şi-a iertat niciodată faptul că l-a chemat acasă la ea, că, într-un fel, l-a îndreptat către «ceasul rău». Nu şi-a iertat că l-a lăsat singur pe refugiu. («A vrut să ia tramvaiul din mers. O vitejie de băetan în faţa unei femei care i-a arătat atenţie, l-a considerat bărbat»). Ore în şir Maria îşi repeta aceleaşi lucruri, îşi făcea reproşuri şi plângea. Îl plângea pe tânăr, nu pe Poet! Plângea anii lui puţini. Dacă nu mergeam la ea în acele zile, nu aş fi ştiut nimic, aşa cum nu s-a ştiut la ansamblu. Nu uitaţi că Meri era balerină la ansamblul MAI, ceea cei impunea o anumită conduită mai sever controlată. Înţelegeţi dar, că nu vroia să se afle, mai ales în cadrul Ansamblului, că a fost într-un local, a băut - nu are importanţă cât - şi a plecat la ea acasă, noaptea, cu un tânăr fie el chiar marele Labiş. După săptămâni de criză nervoasă, Maria nu a mai deschis acest subiect. (...) Maria Polevoi, a murit în garsoniera din Calea Călăraşi, acolo unde a voit să-l ducă pe Poet, acolo unde a trăit singură (şi ea foarte singură...) toată viaţa. S-a sinucis la 20 iulie 1978 luând o mare doză de somnifere. A fost incinerată.

Stimate Domnule, nu v-am scris până acum dintr-un sentiment de decenţă: vă redau nişte lucruri al căror adevăr Dvs. nu veţi cum să-l verificaţi eroii fiind plecaţi în departe veţi crede în onestitatea mea? Dar mai folosesc cuiva toate acestea?

Cum la Editură nu am obţinut adresa Dvs. vă scriu la «Flacăra». Îmi puteţi confirma primirea acestor rânduri la...

Cu deosebită consideraţie pentur munca Dvs., de cercetător, vă doresc sănătate.

O fostă colegă a Mariei Polevoi şi autoarea ferparului ei. Em.B."

(Scrisoare publicată în cartea "Nicolae Labiş - Album Memorial", 1987)

"Maria Polevoi nu şi-a iertat niciodată faptul că l-a chemat acasă la ea, că, într-un fel, l-a îndreptat către «ceasul rău». Nu şi-a iertat că l-a lăsat singur pe refugiu. (A vrut să ia tramvaiul din mers. O vitejie de băetan în faţa unei femei care i-a arătat atenţie, l-a considerat bărbat. Ore în şir Maria îşi repeta aceleaşi lucruri, îşi făcea reproşuri şi plângea. Îl plângea pe tânăr, nu pe Poet! Plângea anii lui puţini."
Em B. - prietena anonimă a rusoicei

"Dacă nu mergeam la ea în acele zile, nu aş fi ştiut nimic, aşa cum nu s-a ştiut la ansamblu. Nu uitaţi că Meri era balerină la ansamblul MAI, ceea ce-i impunea o anumită conduită, mai sever controlată. Înţelegeţi dar că nu voia să se afle, mai ales în cadrul Ansamblului, că a fost într-un local, a băut - nu are importanţă cât - şi a plecat la ea acasă, noaptea, cu un tânăr fie el chiar marele Labiş"
Em B. - prietena anonimă a rusoicei