Bucuresti
30 noiembrie 1956 (Noaptea Sfântului Andrei)
Omule nu te supăra căci trece şi asta
Sonetul coşmarului
Pricepem noi această odihnă chinuită
Când ne cuprinde vraja trăirii efemere,
Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită
Încătuşată-n suflet, în creier şi-n artere?
Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere
Învie în ţărână cu secetă cumplită
Aceste clare vise, viclene temnicere,
Când chiar şi suferinţa e-n lume urgisită.
Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,
Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul...
Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul.
Ne zgârie atâtea satane reci peceţii
Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii?
Deci: sufletele noastre ne sfâşie pereţii?
(Deşi a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscălesc cu brio. N. Labiş)
Al doilea sonet al coşmarului
Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă...
Simţeam în nară izul putreziciunii mele,
Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,
În moartea mea să scoată comori de gând şi stele...
N. Labiş
lll
Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul.
Mă doare cel pe care îl iubesc.
Bogat şi sărac.
Mă doare haina, mă doare cămaşa,
Mă doare scutecul, mă doare faşa,
Faşa aceasta a fost prima funie
Ce m-a sugrumat, dar acum
E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer.
N. Labiş
Poezii din a doua noapte de coşmar,
2 decembrie 1956 (Ziua lui de naştere)
Credo
1. Cred în om.
2. Cred în mizeriile şi candorile lui
formidabile.
3. Cred în aversiunea faţă de dezumanizare.
4. Cred în leproşii care sunt oameni.
5. Cred în ura acerbă împotriva celor care urăsc cinstea şi demnitatea, deci urăsc oamenii.
6. Cred în oamenii care fac paradoxul.
7. Precum şi în oamenii care nu fac paradoxuri.
8. Cred în paltonul meu.
9. Cred în paltonul meu, de aceea sunt om.
10. Cred în paltonul meu, deci şi în pâinea mea, şi în vina mea.
11. Cred în toate acestea, dar mai presus de toate, întru viziunea largă a omenirii laşe.
12. Cred în tot ceea ce e rău dat mie.
S-a întâmplat ceva urât şi necurat.
13. Cred în Satan.
lll
Când nopţile noastre vor fi cetite de către urmaşi
Respiraţia le va frapa pieptul ca pe o şampanie
Vor şti că ne respiră acum,
uriaş,
Într-o omenească îmbrăţişare, dar stranie.
Urmaşilor: trupurile noastre tremurau atunci
De zilnice ori politice munci
Şi puşi la arest a găsit totuşi cuvânt
Poemului acest.
Lighianul, soba, paharul de vin
Iată toate ce ne mai ţin
În viaţă, înainte de gol,
Înainte de focul suav
Zâmbitor, de pistol.
Căci aşa o să ne ducem noi,
cei de aici,
Undeva.
lll
... Altcineva nu sunt.
Cel care a izbutit să se chinuie
Adoră să mă chinuie grav şi încet,
Şi deci a izbutit să mă chinuie.
Sufletul meu te cheamă, abut de cotnar sau
Vis, către cei care n-au Vis, către cei care n-au sau nu
Şi nu-mi pasă că nu respect
Rimele sonetului puse pe masă
Iată-mă, sunt aici, dureros ca o torţă.
Văd, simt, până şi cu fiecare deget de la picior
Îmi agit peste lume gigantica-mi forţă
Şi totuşi ţip? Ajutor!
Rukmini Callimachi a devenit cunoscută în România în 2009, atunci când a fost nominalizată la premiul Pulitzer şi s-a aflat că este româncă. Rukmini a plecat din ţară la vârsta de 5 ani, în 1979, dar n-a uitat să vorbească româneşte. [...]
Dispariţia Mihaelei e foarte diferită, altfel decât celelalte plecări care au săpat adânc în durerea noastră de generaţie. Mi-a dat certitudinea "că numai ea, iubirea, se leagăna fluturând deasupra marginii Universului" şi că uneori oamenii pot fi perfecţi în sentimentele lor şi că timpul, sistemele, cuvintele încep să cadă din înţelesurile lor şi noi rămânem cei adevăraţi.
De ce? De plăcere! Cum? Cu pasiune. De unde? De sus. Fotografie aeriană profesională. Un job frumos, dar dificil. V-aţi putea întreba care este definiţia fotografiei aeriene, drept urmare e bine să aflaţi că aceasta este totalitatea imaginilor surprinse de o cameră foto aflată într-un punct de staţie superior, însă niciodată de pe o structură construită.
