Doar şi pe aici au fost şi sunt păcate, şi pe aici au fost şi sunt oameni care să ceară iertare, care să aducă slavă lui Dumnezeu. La început de post, gândul şi pasul ne conduc mai des spre vetrele monahale. Am mers şi noi în mănăstirile Capitalei şi am cules câteva sfaturi şi gânduri de suflet, redând, pe măsura spaţiului, câte ceva din istoria şi prezentul vieţii călugăreşti din cetate.

Un părinte vedea în orice mănăstire o tindă a Raiului, un loc în care, cu puţină străduinţă, dar şi cu multă stăruinţă, creştinul poate pregusta bucuriile vieţii fericite din ceruri. Într-adevăr, orice om care merge cu tot sufletul la mănăstire, odată intrat pe poartă simte cum timpul capătă alte dimensiuni, cum tot ce se petrece acolo este altfel. Poate este astfel pentru că acolo oamenii nu mai aparţin lumii şi tot ce se face între zidurile acelea se face din perspectiva veşniciei, a vieţii care urmează după această viaţă. La mănăstire, orice lucru stă sub semnul ascultării, fiecare rugăciune are în sine nu doar persoana monahului, ci întreaga omenire. Cei care de-a lungul istoriei au devenit ctitori de mănăstiri au fost conştienţi că au deschis spre cer o poartă, nu doar pentru sine - ştiut fiind că pentru ei se vor ruga zilnic generaţii şi generaţii de călugări -, ci şi pentru toţi cei care se vor situa pentru un timp în aceste pridvoare ale cerului.