Mircea povesteşte în premieră despre cele întâmplate înainte şi după 31 mai 1977, atunci când Nicu a reuşit “marea evadare”.

În acele momente Phoenix-ul nu mai era la fel de legat ca altădată, Nicu plecase prin ’76 (a lipsit aproape un an) şi revenise de puţin timp în ţară. Ţăndărică venea şi pleca, avea problemele lui cu Nicu, de multe ori am cântat eu, Ioji şi Krauser pe scenă. Când Nicu a revenit, în ’77, a fost supărat că trupa mergea şi fără el, iar eu, bineînţeles, eram vinovatul principal. Nu ne prea înţelegeam nici atunci, aveam multe păreri diferite şi cu atitudinea lui autoritară se impunea în faţa tuturor, mai puţin în faţa mea şi asta îl enerva la culme. Atunci a pus la punct un turneu şi ultimul spectacol a fost la Tulcea. Urma să avem nişte concerte şi în Bucureşti, dar acelea au fost anulate.

De la Tulcea am plecat direct spre Timişoara şi în tren, când treceam pe lângă Orşova (pe atunci săreau mulţi în apă şi traversau Dunărea pe acolo), Nicu m-a întrebat din senin: “Ai pleca aşa, pe nepregătite?”. I-am răspuns că nu prea, aş fi vrut să ştiu înainte câteva lucruri, în special ce ar urma să facem acolo. Aveam mulţi prieteni care, odată ajunşi în Occident, făceau “munca de jos”, pentru că nu erau recunoscuţi ca arhitecţi, medici, ingineri. Iar cu muzica era şi mai complicat, nu ştiam limba, nu ştiam nimic. Nu am crezut nici un moment în aventura asta occidentală, şi timpul mi-a dat dreptate.

Obsesie. Revenind la discuţia din tren, asta a fost tot, nu a fost vorba nici un moment de bani. Nicu e un pic obsedat de chestia asta, mereu spune că eu i-aş fi cerut banii atunci, în tren, dar nu e deloc adevărat. Am ajuns în Timişoara şi abia a doua zi ne-am întâlnit în formula completă, şi atunci da, i-am cerut banii şi nu l-am înţeles de ce îmi spunea să mai aştept. Apoi am plecat acasă, nu aveam unde să fiu decât acasă, dacă m-ar fi căutat cineva... dar aşa ceva nu s-a întâmplat! Îmi amintesc acele zile în orice moment, eu am aflat de plecarea lor cu o zi după, atunci când ajuns la mama lui Nicu mi-a spus că “băieţii sunt plecaţi la Ruga, să cânte”. Nu mai înţelegeam nimic, abia ne întorsesem din turneu şi când mi-a arătat camera cu scule goală, atunci m-am prins despre ce e vorba. Şi instantaneu mi s-au tăiat picioarele. În concluzie, Nicu nu m-a chemat şi nu cred că şi-a dorit să plec cu ei, în capul lui era că afară va cânta cu Mony Bordeianu, care ştia engleza, ştia germana, ceea ce nu era cazul meu. Corect, doar nu puteai să le cânţi nemţilor pe româneşte!

Naivitate. După câteva luni, poate un an, când Nicu şi-a dat seama că nu se înţelege cu Mony, băiatul care i-a scos pe ei, a venit după mine, să facă cumva să mă scoată şi pe mine. Dar i-am transmis că nu mă interesează, mă maturizasem atunci, în câteva zile, în câteva luni viaţa mea s-a schimbat total şi am înţeles cât de naiv eram. Eram un puştan care nu dăduse cu pieptul de viaţă şi, dintr-o dată, mi-a dispărut pământul de sub picioare... M-am mai gândit eu să plec, dar mult mai târziu, când lucrurile se înrăutăţiseră rău în România, prin ’86-’88...”

Am stat la Secu 48 de ore

“Când am aflat de plecarea lor eram cu un sunetist din Timişoara, Grozdan, despre care am aflat ulterior că era şi turnător. Eu m-am dus acasă şi a doua zi dimineaţă au venit doi securişti la mine şi m-au luat la secţie, în pantaloni scurţi. Şi acolo am stat aproape 48 de ore, nemâncat, cu doar câteva ţigări şi câteva pahare cu apă. Era prima oară când aveam de-a face cu aşa ceva. Mă tot întrebau unde sunt, când au plecat, cum au plecat, iar eu le tot spuneam că nu ştiu absolut nimic. M-am gândit în momentele alea că a fost mai bine că nu ştiam nimic.”

Mi-au dat drumul pe la 5 dimineaŢa, era 1 iunie

“Venea unu’ rău, care mă ameninţa cu ce-o să păţesc eu dacă nu le spun, apoi apărea unu’ bun care schimba tonul. Am scris aceleaşi lucruri de câteva zeci de ori, îmi rupeau foile şi trebuia s-o iau de la capăt. A fost un coşmar. Eu credeam până atunci că toată treaba asta cu Securitatea nu e mare lucru. Până la urmă le-am spus că nu mai suport, ori mă arestează, ori mă lasă să plec acasă. Erau 40 de ore de când nu dormisem. Oricum nu prea aveau ce să-mi facă, nu aveam familie, copii, nu aveam serviciu, nu aveau cu ce să mă ameninţe. Şi mi-au dat drumul pe la 5 dimineaţa, era 1 iunie.

În perioada aceea exista un departament al ARIA, specializat pe informaţii. Toţi cei care plecau să cânte afară treceau printr-un instructaj prealabil (mulţi şi-l amintesc!) Am avut în preajmă colegi cărora, locuind sub acelaşi acoperiş, le-am găsit notiţele pentru securitate. Nu am acceptat niciodată aşa ceva, de aia Baniciu nu a ieşit niciodată din ţară, nici măcar în URSS. Dar alţi artişti români au avut turnee în Germania, Olanda şi alte ţări din Est.”

Dosar cu dungă roşie

“La un moment dat, foarte târziu, într-o audienţă la Secu Timişoara, întrebând de ce nu îmi dau viză, ofiţerul mi-a arătat coperta dosarului meu spunând: “Dosarul ăsta are dungă roşie! Nu o să ieşi din ţară cât trăiesc eu”. La plecare m-a întrebat: “Auzi, bă, tu de ce n-ai plecat cu ei?

Am rămas cu tine aici, belea! Să-ţi muţi dosarul la Bucureşti şi să ne laşi!” Ştiau deci că stau mai mult în Capitală. Mai târziu i-am auzit pe unii clevetind: “Cum de Baniciu a avut succes imediat? Oare nu cumva…?” Prima mea ieşire în Vest a fost în 1990.”