666 nu e numărul “ăla”, e repartiţia discurilor scoase de Baniciu, cu Phoenix, Pasărea Colibri şi solo.

Cu Phoenix e clar, pe lângă DVD-ul “Baba Novak” (2006) şi CD-ul cu acelaşi titlu, apărut cu un an mai devreme, Mircea a participat la albumele intrate în istoria rockului din România. Este vorba despre “Cantafabule” (1975) – primul album dublu de la noi, “Mugur de fluier” (1974), “Meşterul Manole” (1973) şi “Cei ce ne-au dat nume” (1972). Cu siguranţă, aceste albume, editate de Electrecord şi reeditate după ’90 şi în varianta de compact disc, se numără printre cele mai bine vândute discuri din România, din toate timpurile. Îmi amintesc cum la începutul anilor ’80, discurile Phoenix fiind interzise, se vindeau fără coperţi, pe sub mână, cu 25 de lei, iar tirajul lor rămâne un mister pentru totdeauna. La mijlocul anilor ’90, “fenomenul Pasărea Colibri” a fost iarăşi în topul vânzărilor şi, pentru că în acei ani pirateria era în floare, nici aici nu se cunoaşte tirajul.

Albume. În 2003, când a apărut “Pasărea Colibri – 10 ani” (dublu CD audio, dar şi DVD), producătorul (Roton) nu a estimat corect, tirajul fiind mult sub cererea de pe piaţă şi, din păcate, ulterior nici nu s-a “riscat” să facă reeditări. Celelalte patru albume sunt “Încă 2000 de ani” (2001), “Cântece de bivuac” (1999), “Ciripituri” (1996) şi “În căutarea cuibului pierdut” (1996). Neînregimentat la nici o pasăre, Mircea Baniciu a înregistrat solo, pe vinil, cinci discuri superbe, patru LP-uri şi un EP, iar cât de curând va atinge cifra şase, cu noul material discografic (e gata!) intitulat “Eşarfa” (Best of – volumul 1).

Lume, lume. “Secunda 2” a apărut în 1991 la Publi Partner şi conţine zece piese: “Întoarcerea la orient”, “Dealul cu dor”, Diligenţa de Bizanţ”, “Un zvon”, “Himera”, “Maşina timpului”, “Pisica neagră”, “Căruţa”, “Odă la băncile Elveţiei”, “Invocaţie în zori” pe muzica lui Mircea Baniciu şi versurile lui Dan Verona. Orchestraţii: Mircea Baniciu şi Vlady Cnejevici. “Secunda 1” (Electrecord) a apărut într-un an tulbure, (1988) “cu cenzura pe cap”, îşi aminteşte Mircea.

“Poveste despre poveste”, “Promisiunea”, “Cântec pentru cel ce vede întâia oară soarele”, “Lume, lume”, “Scorpia şi ghionoaia”, “La-nceput de drum”, “Balada dragostei”, “Frunza”, “Secunda cea fără de bătrâneţe şi fără de moarte” sunt piesele acestui LP, realizat de acelaşi tandem: Mircea Baniciu – muzică, Dan Verona – versuri, după basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” de Petre Ispirescu.

Voce şi chitară. LP-ul “Ploaia” a apărut în 1984 la Electrecord şi conţine piesele “Fuga de timp”, “De soare”, “Scrisoare de bun rămas”, “Cu tine”, “Ploaia”, “Marea”, “Magazinul de vise”, “Alb”, “Acum nişte ani”. Aici muzica a fost compusă de Baniciu, iar textele îi aparţin lui Dan Dumitriu, Mircea Baniciu, George Ţărnea, Alexandru Andrieş. Mircea a cântat voce şi chitară acustică, acompaniat de Post-Scriptum: Mircea Marcovici (bass), Dan Bădulescu (chitara solo), Mihai Farcaş (percuţie). Au colaborat: Doru Apreotesei (claviaturi), Maria-Ioana Mântulescu şi Alexandru Andrieş (voci). Primul album trebuia să fie intitulat “Tristeţi provinciale” şi a apărut în 1981 (Electrecord), cu “Tristeţi provinciale”, “În tren”, “Amintiri”, “Ascultă”, “Rânduri pentru păsările călătoare”, “Avionul”, “Cu tine în gând”, “Vara la ţară”, “Spune-mi”, “Eşarfa în dar”.

Dar primul material discografic din cariera solistică este un EP din 1979. Înregistrat în studiourile Televiziunii şi editat de Electrecord, acesta conţine patru piese: “Călătorie”, “Hanul ulciorului nesecat”, “Hai la joc”, “Dacă ai ghici”.

CU OCHII-N SOARE

“Plecarea lui Nicu Covaci în Olanda ne-a lăsat «cu ochii în soare», iar noi l-am considerat dus definitiv. La vremea aia cam toată lumea îşi dorea să plece, aşa că, într-un fel, l-am înţeles. Lăsaţi în urmă, noi, ceilalţi, am rămas în primul rând fără instalaţie de sunet, aşa că am închiriat un sunetist, cu tot cu scule, pe nume Adrian Grozdan. Eu unul renunţasem între timp la postul de arhitect unde fusesem repartizat, iar asupra unui astfel de gest nu se prea putea reveni pe atunci, singura opţiune era să continuu activitatea cu Phoenix… Apăruse între timp Erlend Krauser, un chitarist foarte valoros, care avea o voce mai gravă, asemănătoare cu a lui Nicu. Cum Ţăndărică era un pic plecat, în trupă a venit Ţulă, care dădea deseori târcoale Phoenix-ului şi care mai fusese cu noi pe scenă în câteva episoade. În formula asta am avut câteva turnee, dar cele mai importante spectacole au fost participările la Cenaclul Flacăra. Erlend Krauser este acum component al trupei lui James Last, iar Ţulă a plecat în Germania şi s-a prăpădit pe acolo. Mai târziu aveam să aflu că atât toboşarul Cornel Liuba (Ţulă), cât şi sunetistul Adrian Grozdan (cel care deţinea instalaţia de sunet) erau turnători”, povesteşte Baniciu.

Ţăndă după Ţulă

Şi tot el continuă: “Nicu avea să revină în mai ’77 şi cu stupoare a constatat că trupa funcţiona din plin. N-aş vrea să vorbesc despre nemulţumirea lui când şi-a dat seama că trupa funcţionează foarte bine fără el. Principalul vinovat eram, evident, eu, iar cel de-al doilea, toboşarul Ţulă, pentru că el se mai ocupa de organizare.

Ulterior am reluat activitatea cu Nicu, urmând să avem o serie de zece spectacole, care au fost poate cele mai interesante din cariera grupului Phoenix. În locul lui Ţulă a revenit Ţăndărică şi poate şi în locul meu ar fi trebuit să apară cineva, dacă nu eram atât de frumos, deştept, talentat şi, nu în ultimul rând, modest, nu-i aşa? A fost şi un spectacol la Blaj cu Cenaclul Flacăra, pe Câmpia Libertăţii, în care ne-am făcut apariţia cu o dubă cu număr german (Nicu fiind deja cetăţean străin), în care era o parte a instalaţiei, cu care Phoenixul se mândrea atât de tare. Asta ştiu că a impresionat în mod deosebit atât publicul, cât şi pe Păunescu, dar şi pe cei care urmăreau «cu mare atenţie» ce se întâmpla cu noi. Eram mult diferiţi de cei din Cenaclu... noi veneam ca nişte prinţi ai muzicii rock, îmbrăcaţi în haine cumpărate de afară, arătând ca în discurile de ultimă apariţie cu trupe în vogă”.

COLEGII AU DAT-O COTITĂ

Baniciu mărturiseşte că “31 mai este o zi în care, de 30 de ani încoace, am un nod in gât. Anul trecut, pe 31 mai, se împlineau fix 30 de ani de la plecarea colegilor mei din ţară, iar zilele care au urmat, atunci în ’77, mi-au lăsat un gust amar pe care n-am să-l uit niciodată. Asta apropo de prietenii pe care-i ai aproape şi te părăsesc fără să se uite în urmă şi fără să-ţi trimită o vedere mai bine de 14 ani. Le-am spus colegilor că ar fi trebuit sărbătorit cum se cuvine acest eveniment, iar ei au dat-o cotită, evitând subiectul”.

DE ANI BUNI PHOENIX NU MAI ADUCE NIMIC NOU

“Referitor la despărţire, nu am renunţat la Phoenix din cauza menţionată de Covaci pe atâtea canale media (adică «banii»).  Dragilor, bunul meu prieten Nicu Covaci este cel care vorbeşte mereu despre bani… şi tot el este cel care îi dă în judecată pe Electrecord, UCMR, Nicolaescu şi Becali, bineînţeles că pentru bani.

De ceva timp încoace activitatea Phoenix se rezumă la concerte, pentru că doar acestea produc bani imediat, în timp ce adevăratul Phoenix nu mai aduce nimic nou pe plan muzical… de vreo 30 de ani încoace (oare de ce?). Sumele puse în joc pentru Phoenix nu sunt deloc mici, tocmai de aceea am preferat să fac loc pe scenă unui tânăr ambiţios, mai cuminte şi, cu siguranţă, cu mult mai ieftin decât mine. În felul ăsta, cei care deţin astăzi numele Phoenix vor fi mai fericiţi şi cu un profit mai mare. Din păcate pentru colegii mei, muzicieni de mare calitate, care sunt în continuare subapreciaţi, Nicu are mereu o «soluţie de rezervă» pentru oricare dintre ei, lucru care bănuiesc că îi face foarte fericiţi.”

DESPRE PHOENIX, LA TRECUT

“Motivele dezertării mele sunt multe, unul important e că, deşi a apărut un album nou, forma lui muzicală e departe de ceea ce mi-aş fi dorit eu. Este de fapt un alt disc autobiografic al lui Nicu Covaci, ceilalţi neavând nici un cuvânt de spus. Altul e că, de doi-trei ani, cu Nicu nu am prea vorbit decât prin intermediari. Aşa am ajuns ca vara trecută să ne uităm urât unul la altul. Iar între doi oameni care ar avea totuşi ceva să-şi spună, dar căile de comunicare sunt rupte, e mai bine să-şi vadă fiecare de treaba lui.”