În iarna anului 1970, Nicu l-a chemat pe Mircea la o discuţie. De fapt, a fost examenul de admitere la Phoenix, absolvit cu brio.

Mergând spre facultate, m-am întâlnit cu Nicu. Eram amândoi pe biciclete, mi-a făcut semn şi mi-a spus: «Vino deseară la mine, să stăm de vorbă!». Avea un apartament mare pe malul Begăi, vizavi de Flora, ăsta fiind locul unde ne adunam mereu. Avea o chitară Ekko cu 12 corzi, care suna dumnezeieşte, pe care mi-o amintesc şi astăzi, şi nu înţeleg de ce la plecare nu mi-a lăsat-o mie! Le-am cântat din Donovan, Dylan şi un pic de Baniciu, seara aia a fost ca un fel de examen, pe care se pare că l-am luat cu brio. La câteva zile după aia, Nicu mi-a spus: «Vezi că din ianuarie începem repetiţiile».”

Tatonåri. “Nu era vorba neapărat de Phoenix, pentru că Phoenix nu mai exista, trupa fiind desfiinţată după plecarea solistului Mony Bordeianu în America. La primele repetiţii am fost îngrozit, se cânta foarte tare, iar la bas şi la tobe erau nişte băieţi pe care-i mai văzusem ocazional prin Timişoara, dar nu vechii Phoenicşi. Cântam în special coveruri şi piesele lui Moni Bordeianu. A fost o perioadă de tatonări, care a durat câteva luni bune. Prima mea plecare din Phoenix a fost chiar în acea vară, nu prea înţelegeam ce se întâmplă, nu îmi plăcea trupa… şi mă hotărâsem să-mi văd serios de facultate.”

Proiect serios. “Însă chiar în acea toamnă Nicu bătea din nou la uşa mea, împreună cu Ioji Kappl şi Costin Petrescu, un băiat pe care l-am plăcut din primul moment şi cu care am rămas prieten până astăzi. M-au convins că de data asta avem o gaşcă potrivită pentru un proiect serios. Am început repetiţiile, timp în care ne vedeam şi de şcoală, iar noaptea cântam la barul de noapte, pentru nişte bani în plus. În acea perioadă s-au născut «Nunta» şi câteva piese din albumul care avea să fie intitulat «Cei ce ne-au dat nume». Pe atunci se muncea foarte mult în trupă, Ioji aducea materiale de inspiraţie de la Conservator (tot felul de teme), iar altele erau culese de prieteni, care ne-au ajutat foarte mult în acea perioadă. Erau profesori universitari, regizori sau studenţi, toti fani înverşunaţi ai Phoenixului. Eram cumva vârful de lance al mişcării studenţeşti timişorene. În formula asta am imprimat la studioul Radio piese ca  «Nunta» sau «Negru Vodă», şi când au fost difuzate au avut un succes total.”

RenaŞterea. “În concluzie, Phoenix renăştea, au apărut şi cei de la ARIA, care ne-a propus organizarea unui prim turneu. Îmi aduc aminte că primul concert a fost la Oradea. Trecând podul dintre Hotelul Dacia şi Casa de Cultură, am văzut că parcul era plin de oameni şi era înconjurat de Poliţie călare (miliţie pe vremea aia), câini… L-am întrebat pe Nicu ce se întâmplă acolo şi mi-a spus «Acolo ai să cânţi tu!». N-am realizat ce impact a putut să aibă imprimarea câtorva piese împreună cu noul Phoenix. Succesul a fost enorm, arătam ca nişte prinţi, eram îmbrăcaţi frumos! Dar totuşi, nimic din ceea ce făceam atunci nu prevestea schimbarea de imagine pe care urma s-o avem în următoarea perioadă: plete, costume, blănuri, o imagine total nonconformistă!”

Cei mai frumoŞi ani. “A urmat o perioadă în care eram nedespărţiţi, ne mergea din plin, începusem să avem bani, eram respectaţi şi de studenţi, şi de profesorii din facultate. Dintr-o dată, totul era frumos, examenele nu mai erau atât de complicate, vacanţele le petreceam cu prietenii şi la mare, în special, eram înconjuraţi de fani şi fete frumoase. Cu mâna pe inimă, pot spune că între 1972 şi 1975 grupul Phoenix a trăit cei mai frumoşi ani, dar şi cei mai creativi.”

Statisticå. Deci, Mircea a intrat în trupă în ’71, anul următor au venit Ioji Kappl şi Costin Petrescu şi împreună cu Nicu au alcătuit nucleul de bază al formaţiei care avea să creeze celebrele piese “Nunta”, “Negru Vodă”, “Mugur de fluier”, “Andrii Popa” şi aşa mai departe. Pentru Baniciu au urmat şapte ani, dintre cei mai frumoşi, împreună cu grupul Phoenix, timp în care au fost înregistrate patru albume: “Cei ce ne-au dat nume” (1972), “Meşterul Manole” (1973), “Mugur de fluier” (1974), “Cantafabule” (1975). În 1975, în locul lui Costin Petrescu, la tobe a venit Ovidiu Lipan Ţăndărică.

Foarte iubit de colege

Mircea Baniciu s-a născut la Timişoara, la 31 iulie 1949, într-o duminică cu soare şi a avut o copilărie fericită în cartierul elisabetin de lângă complexul studenţesc. S-a apucat de şcoală la 7 ani şi n-ar putea spune ca i-a prea plăcut. Un tip perseverent totuşi, a reuşit să termine primele şapte clase, apoi, la îndemnul mamei sale... cu mari eforturi, dar iubit foarte mult de colege, a terminat liceul şi ca din întâmplare... hop, la facultate! Fără nici efort, de aceasta dată a terminat Arhitectura, plăcandu-i în mod deosebit ce se întâmpla acolo.

În locul lui Mony, Kamo l-a recomandat pe Mircea

Prima apariţie pe scenă a lui Mircea Baniciu a avut loc la Teatrul German din Timişoara, unde a cântat, în special, melodii folk de la Donovan, Bob Dylan, Simon & Garfunkel, precum şi câteva încercări de compoziţii proprii. Pentru scurt timp a făcut parte din trupa Clasic XX (căreia i-a dat şi numele), dar n-au avut apariţii scenice deosebite. Ulterior a evoluat din nou singur pe scena clubului PM6 din Timişoara, condus de Petru Umanschi. Tot acolo, din când în când, cânta Phoenix-ul lui Nicu Covaci, rămas fără solist vocal, după plecarea lui Mony Bordeianu.

În PM6 a fost văzut de Bela Kamocsa (pe atunci basist în Phoenix), care i-a recomandat lui Covaci să-l asculte cu mare atenţie. În 1971, pe când era student în primul an la Arhitectură, Baniciu este cooptat în formaţia Phoenix ca solist vocal, eveniment care avea să-i schimbe tot cursul vieţii. Atunci avea doar 21 de ani, iar viitoarea carieră de arhitect a început să intre într-un con de umbră, în timp ce se profila tot mai clar alura unui mare cantautor.

Mai apropape de chitară

Muzica a intrat în viaţa lui Mircea pe la 7 ani, când proprietara casei în care locuia i-a spus mamei sale să-l dea să înveţe pian sau un alt instrument, pentru că puştiul era realmente talentat. Lucru care s-a şi întâmplat, a studiat pianul până la 14 ani, atunci când a văzut la cinema filmul “Tinerii”, în care cântau Cliff Richard şi formaţia Shadows. Atunci a ajuns la concluzia că este mai aproape de chitară decât de pian, apucându-se serios să înveţe să cânte la chitară. În timpul liceului şi-a format prima trupă, intitulată Hyperion.