Mircea Baniciu a fost, este şi va fi mereu iubit, idolatrizat. E firesc şi normal. Era luat cu asalt după fiecare concert, primea saci cu scrisori de la admiratoare. Are şi astăzi scrisori pe care nu a găsit răgazul să le deschidă. Vă daţi seama?! Scrisori de acum 20-30 de ani... Ce comori nepreţuite...

L-am rugat să le deschidă pentru noi, dar la cea dintâi pecete ruptă emoţiile au decis în locul său. Nu le poate publica. L-am înţeles şi am lăsat cuvintele la locul lor, cuminţi, aşteptând în plicul lor să fie citite de ochii lui Mircea Baniciu. Poveşti, adolescente de acum 20 de ani sau 30, cine ştie, iubiri platonice sau pasionale... Sunt ale lui. Şi ale lui rămân.

Negociere. “Am terminat liceul fiind unul dintre cei frumuşei ai clasei, zic unii, nu şi dintre cei mai silitori într-ale învăţăturii. Am avut şansa să fiu într-o clasă deosebit de unită şi am rămas prieteni aproape cu toţii după atâţia ani. Se întâmplă destul de rar, cred eu. Recent, la una dintre întâlnirile noastre, două dintre colege ne-au povestit cum ne-au negociat (pe mine şi pe un coleg). Hazul a fost maxim când am aflat că Baniciu era la acelaşi «preţ» cu unul din cei mai bine cotaţi elevi. Mai târziu am împărţit ca băieţii şi examenul de Bacalaureat. De chiulit n-am prea chiulit, şcoala fiind una destul de severă, în schimb ceaiurile de la sfârşit de săptămână se cam lăsau cu pupături... Liceenii de azi sunt cu siguranţă mult mai evoluaţi... Azi mă văd un puşti timid şi care aştepta ceva-ceva senzaţional! Mă visam atunci fără să ştiu cum, cântând pe scena unei mari săli de spectacol, iar când visul se termina mă gândeam la cât de departe am nesocotinţa să visez.” 

Vise nebuneşti. “N-a trecut mult şi iată-mă făcând parte din trupa cea mai titrată a vremii... Să te ţii! Din băiatul uitat uneori în ultima bancă am devenit idolul disputat. Primeam scrisori într-o veselie! Nesperat! Pentru mine, un fan convins al trupei Phoenix, pe care o idolatrizam, şi nici în cele mai nebuneşti vise nu credeam că mi se va întâmpla să ajung pe scenă cu ei.

Citeam scrisorile cu uimire! Multe dintre ele au ajuns pe la vecini şi le-am găsit deschise după o vreme. Erau şi ei curioşi să afle cine sunt şi ce scriu fetele şi fanii. Într-un sfârşit de vară, întorcându-mă acasă, unul dinte vecini mi-a deschis uşa şi mi-a arătat doi saci imenşi plini cu scrisori! Minunat! Ce senzaţie am trăit în toţi acei ani! Nu mă mai simţeam singur, iar senzaţia era aceea că nimic şi nimeni nu va mai putea schimba ceva.

Nu eram singurul, aşa cum era şi normal, fanii şi fanele ne împărţeau după gust... fiecare dintre noi având zone de influenţă bine delimitate. Azi mă gândesc cu drag la fiica mea. Are 15 ani şi idolii puşi pe perete. Mă bucură să văd că multe chestii rămân aceleaşi şi îmi aduc aminte cu emoţie de tot ce mi s-a întâmplat mie în anii aceia... Puştiul meu de 3 ani are deocamdată un singur idol... pe taică-său. Ce va fi mai încolo îmi imaginez... Astăzi nu am o bucurie mai mare decât aceea de a vedea trei generaţii (sau poate chiar mai multe) cântând o dată cu mine cele mai multe dintre cântece. Sunt mai bine de 30 de ani de când sunt pe scenă (fără să-i simt) şi uitându-mă la public mă simt uneori ca atunci când am început. Cât despre tineri, mă bucur că sunt cu mine, dar e cumva normal... pentru că muzica lor de astăzi, deşi pusă pe dance sau house, conţine multe dintre temele originale create de marii muzicieni ai anilor ’70”, a încheiat Mircea Baniciu.