Timp de zece ani, Pasărea Colibri a făcut furori oriunde şi-a deschis aripile, având un succes formidabil.

Pentru mulţi a fost surprinzător că primul album a “venit” abia în 1995, dar până atunci Pasărea a dat sute de concerte! Intitulat “În căutarea cuibului pierdut”, el a fost urmat în 1997 de “Ciripituri”, albume în care fiecare dintre membrii trupei contribuie cu câteva dintre cele mai mari succese. Ambele sunt de fapt înregistrări din spectacole live, Pasărea Colibri rămânând în amintirea publicului ca o trupă care a oferit în primul rând concerte memorabile. Cele două albume s-au vândut în sute de mii de exemplare atât în varianta originală, cât şi în cea pirat, fiind foarte greu de estimat numărul exact al discurilor comercializate. În acea perioadă, industria muzicală din România era încă la început, iar pirateria era înfloritoare.

GAŞCå. Mircea îşi aminteşte cum “Pasărea Colibri a fost o gaşcă senzaţională, şi nu cred că va mai exista ceva asemănător! A fost o îmbinare fericită între muzică, poezie şi patru muzicieni deosebiţi. La început nu eram propriu-zis o trupă, ne întâlneam doar pe scenă, şi fiecare ştia ce are de făcut. Nu existau repetiţii, totul era foarte spontan... şi aşa a mers câţiva ani. Pittiş spunea că la Colibri repetiţiile strică atmosfera, la noi totul se năştea pe loc. De altfel, primele două albume au fost înregistrări din concerte, şi abia după ce au «spart» ne-am dat seama că de fapt suntem o trupă şi am tratat lucrurile ca atare. Ne-am trezit deodată puşi în faţa unor săli arhipline şi nişte vânzări incredibile de albume. Era însă o perioadă ciudată în muzica românească, în care nu erau încă legea drepturilor de autor şi nici moda discurilor de aur. Am vândut cu Colibri câteva sute de mii de exemplare, nu vom şti niciodată câte, pentru că pirateria depăşea cu mult vânzările oficiale”.

SUPERDIFUZARE. Pasărea Colibri apare constant în playlist-urile radiourilor din toată ţara, fiind una dintre puţinele trupe româneşti care se difuzau la radio în acea perioadă marcată de o deschidere extraordinară a radiourilor către muzica străină. Este perioada în care apar timid şi primele televiziuni comerciale din România, de aceea apariţiile televizate ale trupei au fost rare, ceea ce a contribuit la menţinerea unui interes major al publicului pentru concertele trupei. Al treilea album (de altfel, primul album de studio al trupei) apare în 1999, fiind numit “Cântece de bivuac”, făcând trimitere la atmosfera de “bivuac” ce domneşte în permanenţă în cadrul grupului. Lansarea are loc la Hanul lui Manuc, în cadrul emisiunii prezentate de Mihaela Rădulescu, “Duminica în familie”, ce avea mare succes la acea vreme.

CEI MAI FRUMOŞI ANI. Sintetizând acea perioadă, Baniciu mărturiseşte că “au fost zece ani minunaţi împreună cu Colibri, au fost câteva turnee şi în SUA, Canada, Germania, în România nu mai spun! Au fost cei mai frumoşi ani de scenă pentru mine şi îmi pare teribil de rău că gaşca asta a dispărut”.

NOSTALGIE. “Ne amintim cu multă nostalgie de frumoşii ani ai Păsării Colibri. Eram în Canada, înaintea unui concert, şi toţi eram emoţionaţi. Mircea Vintilă m-a rugat să-i spun lui Pittiş să nu mai intre cu vocea peste piesele lui, ştiind timbrul său puternic. I-am comunicat lui Pittiş înainte de spectacol şi n-a fost foarte fericit. Concertul a început cu, bineînţeles, una dintre cele mai cunoscute piese, «Popa Nan», cântată de Vintilă. După vreo 10-12 măsuri în care acesta nu mai începea, Vintilă îl întrebă disperat pe Pittiş: «Cum începe? Cum începe?». La care Moţu, teatral, îi răspunde: «Cu primul vers, bineînţeles!»“

LA PLOIEŞTI. Într-un spectacol folk organizat de teatrul din Ploieşti, Pasărea Colibri se număra printre invitaţii din recital. Înainte, Moţu a fost avertizat de unul dintre tehnicieni că scaunul pe care şi l-a ales pentru scenă era stricat. Cum el era obişnuit cu teatrul şi cu maşiniştii, nu numai că l-a ignorat, dar l-a şi contrazis: “Scaunul este foarte bun!”. La mijlocul concertului, am realizat că maşinistul avea dreptate. Scaunul a cedat şi Pittiş s-a prăbuşit într-un nor de praf pe scena nemăturată de mult. Dar am avut grijă să-l ridicăm şi să-l punem pe piedestal, unde îi era locul. A doua zi, unul dintre ziare scria: “Recitalul formaţiei Pasărea Colibri a fost punctat de un eveniment pentru unii cu haz, pentru alţii… În mijlocul concertului, Moţu Pittiş s-a prăbuşit cu scaunul pe scenă, provocând râsul nestăpânit al lui Baniciu şi Cnejevici”.

PUŢINI, DAR BUNI. “După anii ’90, stând în Bucureşti, am pierdut mulţi prieteni, dar am rămas cu câţiva mai apropiaţi, evident din lumea muzicii. Aici i-aş aminti pe Andrieş, Vintilă, Alifantis, Mitran, pe cei de la Holograf, cu care am făcut împreună o frumoasă melodie, intitulată «Inima mea (nu e întreagă dacă nu eşti tu)», şi pe care îi simt în continuare aproape, deşi drumurile noastre nu sunt întotdeauna aceleaşi. Cu Andrei Partoş, cel născut în acelaşi an, lună şi zi cu mine (noroc că nu şi la aceeaşi oră!), am o relaţie de prietenie dezinteresată şi câteva dintre prietenele noastre îşi mai amintesc!”