Casa Covaci s-a încărnat cu sufletele celor care i-au trecut pragul. De la Geo Bogza pînă la Nichita. 

Strada Grigore Alexandrescu nr. 21. Aici ve­nea Nichita “să-şi plîngă tinereţile”. “Pe fîşia acestui loc îngust/ Tă­ia­tă în mijloc de un lătrat de cîi­ne/ Trecut-au ­ianuarie, fe­bruarie, martie, iunie, iulie şi august/ Iar ziua de ieri din lătrat era mîine/ La fereastra pătrată de aur/ Pe scări în jos coborau în­tîm­plările...”, scria poetul în 1982, despre casa lui Aurel şi a Steluţei Covaci.

COVACII. “Ne-am că­să­torit în 1961. Trei ani mai tîrziu, în 1964, am cum­părat casa de pe Grigore Alexandrescu – începe Steluţa evocarea. Eu aveam un copil şi încercam să ne chivernisim. Casa a fost cumpărată pe o carte, se plăteau bine tradu­cerile... Eram foarte ferici­tă! Nu mă interesa că n-aveam mo­bilă, că era plină de chi­ri­a­şi. După puşcărie (n.r. – între anii 1958-1960, Stela a făcut închisoare politică), după sărăcie, aveam o casă în buricul Bucureştilor”.

Pe “bătrînul şef de trib” (aşa îi plăcea să-i spună lui Aurel Covaci), Nichita l-a în­tîlnit în 1965, într-o zi care mi­rosea plăcut a vară. “Soţul meu, care tocmai citise al doi­lea volum al lui Nichita, «Drep­tul la timp», i-a zis atunci, pe stradă: «Cu cartea asta ţi-ai cîştigat cu adevărat dreptul la timp». I-a dat apoi adresa noastră şi numărul de telefon. Ei erau foarte ase­mănători în ceea ce pri­veşte bucuria de a trăi. Îi lega şi La­biş... Erau nemai­pomenit de apropiaţi. Poate exagerez puţin, dar eu cred că între ei a fost o prietenie ca între Eminescu şi Slavici”.

În 1966, întîmplarea a fă­cut ca Aurel Covaci să aibă, la un moment dat, drum spre Gara de Nord. Acolo l-a văzut pe Nichita stînd pe o bancă, zgri­bulit şi cu un puiuţ în bra­­ţe. “Era proaspăta lui iu­bită, Gabriela Melinescu. În­cerca s-o convingă să-şi lase părinţii şi să plece doar ei doi în lume – spune Ste­luţa. Cînd Nichita l-a văzut pe Aurel a sărit în picioare, fe­ri­cit: «Tu eşti salvarea noastră!»“. Aşa a şi fost. “În fundul curţii mai era o vilă, a doam­nei Unanian. Aurel a vor­bit cu ea. Femeia era foar­te materialistă şi simţea cînd o persoană e de jumulit. Şi l-a cam jumulit pe Nichita!”.

IMNUL CASEI. O zi a durat pînă cînd poetul s-a învoit cu proprietara să stea sus, la mansardă. De la acea mansardă “i-a plouat zborul, cu pene” lui Nichita: “Pereţii odăii erau/ neliniştiţi, sub de­sene în cretă./ Sufletele noastre dansau/ nevăzu­te-ntr-o lume concretă.// O să te plouă pe aripi, spuneai,/ plouă cu globuri pe glob şi prin vre­me./ Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,/ mie-mi plouă zborul, cu pene”...

În Casa Covacilor se in­ventau tot felul de serbări, pe care nu puteai să le nu­meri, aşa cum nu poţi inventaria stropii de ploaie. Iar Steluţei i se spunea “Steaua noastră Doamna Stela”. Ea era, de fapt, un fel de “înger organizator” al întîlnirilor boeme care începuseră să se structureze. “Aveam Joia ti­n­eretului şi Sărbătoarea ba­talului – spune amfitrioana. Erau şi serbări speciale: balul pri­mă­verii, balul toamnei... Veneau şi 40 de mu­sa­firi odată. Se petreceau lu­cruri splendide. Aveam im­nul casei, pe versurile lui Ni­chita. Se cheamă «Marilena lui Marin». Cîntam cu toţii: «Se duc soldaţii într-un răz­boi pierdut/ Război care încă nu a început/ Morţii cei tineri sînt încă vii/ Ca toamna stru­gurii în vii». N-avea nici o legătură cu Casa Covaci, dar Nichita i-a zis Imnul Ca­sei şi aşa a rămas! La orice petrecere se punea, la miezul nop­ţii, un cîntec ţigănesc-rusesc din filmul «Cadavrul Viu», făcut după piesa lui Tolstoi. Ruşii l-au recuperat şi l-au pus pe placă. De trei ori ne-a fost adus acest disc din Rusia, pentru că dispărea din casă. Cîntecul se nu­meş­te Vitea. Era o stare de tran­să. Eu pluteam de fericire”.

Nunta lui Nichita şi a Do­rei a fost în curte la soţii Co­vaci. “Nichita nu era foarte vesel. Nu se simţea bine – spu­ne doamna casei. Dora nu s-a îmbrăcat în mireasă. Avea o fustă roşie, cu o blu­ziţă. La un moment dat şi-a pus un coş de pîine, de rafie, pe cap. Era a miresei po­doabă! Sorin Dumitrescu a ve­nit cu un tort mare, cît masa, făcut de ma­ma lui din zme­ură proas­pă­tă. Invitaţii au fost puţini”.

CÎNTECUL DE LE­BåDå. “A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.// Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,/ ca or să-mi crească aripi ascuţite pînă la nori”... Într-o zi de octombrie, în 1983, Nichita stătea pe băncuţa lui din curtea Covacilor. Avea chi­pul galben, acoperit cu pete mari, negre. “Avea he­mo­­ragii bu­cale şi buzele lui erau veşnic însîngerate – po­ves­teşte Steluţa. Totuşi, bra­va. În seara aceea, Nichita l-a rugat pe Sorin ­Dumitres­cu să-i cînte la chitară ­poe­ziile lui. Se asculta, era dus... Era foarte trist. De obicei, nu-l vedeai trist. M-am aşe­zat lîngă el şi l-am întrebat: «Ce-i cu tine?». El mi-a spus la ureche: “Sînt putred tot. Numai creierul îmi e viu”.

Din vara aceluiaşi an, cînd Nichita “era putred tot”, există o casetă inedită pe care proprietara vrea s-o păs­treze pentru ea. “Păcat, acea înregistrare este Cîn­tecul de lebădă al lui Nichita – spune cu amără­ciune Ste­luţa Co­vaci. Era acompaniat la pian de profesorul Marian Io­nescu... A fost un maraton de o noap­te şi o zi... Sînt mo­mente de poezie teribilă şi tra­gică. Caseta ar trebui scoa­­să la lumină. Este ceva din Nichita care se pierde”.

P.S.: Casa Covaci a fost dărîmată abuziv în 1988. Steluţa a ieşit în stradă, să protesteze, în faţa Ateneului Român. Şi-a riscat din nou libertatea, de data asta pentru a salva “Gara de Nord a Literaturii Române” (aşa cum a fost denumită, în şoaptă e adevărat, casa cu nr. 21 de pe strada Grigore Alexandrescu). A fost în za­dar. Astăzi, Steluţa locuieşte pe Theodor Aman, într-o casă care seamănă leit cu cea dărîmată. Poate că ea există ­pentru că acolo mai trăieşte ­spiritul lui Aurel Covaci. În curte, aşteaptă încă – ce aşteaptă? – băncuţa pe care stătea Nichita.