Nichita Stănescu... ce frumos sună pentru mine acest nume! Fără îndoială, el a fost şi rămîne omul cu “O” mare şi poetul nepereche.

Acum, cînd încerc să scriu despre el, îmi dau seama că mi-ar tre­bui o întreagă Ediţie de Colecţie să pot povesti zecile de întîmplări care mă leagă de el şi care, prin farmecul şi generozitatea lui, mi-au rămas şi îmi vor rămîne în minte şi-n suflet pentru toată viaţa.

LA GAMBRINUS! Era o zi ca toate celelalte. Mă dusesem pentru prima dată la etajul şapte, în uriaşa Casă a Scînteii, astăzi Casa Presei Libere. Fusesem chemat să vizionez filmul “Drumul Oaselor”, în care-l interpretam pe Margelatu’ şi a cărui premieră trebuia să se petreacă peste cîteva zile. Pe coridor nu era nimeni. Sala de proiecţie era goală. Venisem prea devreme. Căutîndu-l pe regizorul meu, Doru Năstase, am intrat într-un birou. Acolo era Nichita. Văzîndu-l atît de blond, de frumos, de luminat de razele soarelui care cădeau prin geam, am avut în clipa aceea senzaţia că văd în jurul capului său aureola “Sfîntului” – a lui Simon Templer – care apărea în fiecare sîmbătă seara la televizor. Mi-a zîmbit, m-a mîn­gîiat pe obraz şi am asistat la următorul dialog. Doamna de la birou i-a spus: “S-a hotărît ca din cele trei poezii pe care le-aţi lăsat aici să publicăm doar una”. La care el: “Am înţeles. Dar regret. Vă mărturisesc că nu mă lasă inima să le despart! Ori toate trei, ori niciuna”. Doamna a insistat, dar el i-a sărutat mîna, le-a luat şi a ieşit. Împreună cu mine. Nu comenta nimic. A rămas cu mine puţin mai tîrziu la vizionarea filmului, ca apoi, încîntat de ceea ce văzuse, de personajul pe care-l jucam şi care pentru el era ceva cu totul nou, ca şi pentru mine, am pornit agale pe jos spre centru, unde (parcă ieri s-a întîmplat asta) mi-a spus: “Hai să bem o bere aici. Eram în faţa Restaurantului Gambrinus. În cele trei ore, braţ la braţ cu el, am auzit şi am învăţat atîtea, încît mi-ar trebui o carte să vi le pot reda. Apoi am intrat în sediul Revistei Săptămîna, unde era maestrul Eugen Barbu, scenaristul filmului de care vorbeam mai sus. Acolo am făcut fotografia pe care o vedeţi. Mai tîrziu, după premiera piesei “Idiotul” a lui Dostoievski, în care-l jucam pe prinţul Lev Nicolaevici Miskin, Nichita mi-a spus: “De astăzi o să-ţi spun Prinţule!”.

DOR NEMĂRGINIT. Era de o modestie, de o dăruire frăţească şi de o consecvenţă în prietenie nemaîntîlnite. Îl adoram. Astăzi, am în faţă o carte apărută de curînd, o antologie alcătuită de unul dintre cei mai mari admiratori şi prieteni ai săi, poetul Dio­nisie Duma, carte intitulată “O pată de sînge care vor­beşte”. Dionisie îmi scrie: “Îţi trimit acest florilegiu nichita-stănescian, dimpreună cu un dor nemărginit, faţă de Nichita, care ar fi împlinit pe treizeci şi unu martie 2008 frumoasa vîrstă de trei sferturi de veac”. Li­liana Ursu încheie prefaţa acestei cărţi aşa: “Poezia lui Nichita Stă­nescu face minuni în orice limbă ar fi tradusă”.

Şi îmi aminteşte în acest sens de parabola călugărului care, plimbîndu-se pe o că­rare, zăreşte o crenguţă uscată. O ridică şi îi spune: “Vor­beşte-mi de Dumnezeu”. Atunci creanga înflori brusc. Şi acum ceea ce vreau să-i spun eu: “Nichitus, m-ai făcut să simt că merită să mă uit dimineaţa la cerul al­bastru şi seara «să mă sărut» cu stelele. Mi-ai «înflorit» mintea şi sufletul şi pentru asta-ţi mulţumesc”.